Aici vorbim cu adevărat despre o radiografie crudă a sufletului unei femei doctor, o fiinţă sensibilă, mereu îndrăgostită de bărbaţii dimprejurul ei, o femeie care s-a legat de un scriitor din dragoste oferindu-i acestuia un copil frumos (Maria) şi care atunci când a trebuit să îşi calce mândria şi să-şi lase bărbatul să plece a făcut-o. În Arta Conversaţiei nu avem un stereotip de femeie, dimpotrivă, avem parte de o femeie puternică, crescută de o mamă cultă, trecută prin durere şi lacrimi care încearcă să-şi crească copilul drept şi sincer.
Sânziana Hangan se reîntoarce acasă într-o zi şi întâlneşte o veche iubire de o vară, un om cu care a făcut-o pe Ana şi căruia îi povesteşte simplu viaţa sa. Avem parte aici de imagini haotice, amintiri din copilărie presărate cu regrete pentru iubiri neîmplinite şi nemărturisite, revenirea la mama mereu alături şi povestea iubirii sale cu primul ei soţ. Practic această femeie nu ştie să practice ura, fiind un ideal moral, o Venus alcătuită din cărţi, o intelectuală care nu se lasă călcată în picioare de sistem şi luptă pentru dreptate. Ignoră cu simplitate bârfa, micile şicanele de salon şi aluziile colegilor medici. Ea ajunge doctor prin forţe proprii, prin învăţătură, iar educaţia copiilor ei o face singură după o metodă deja cunoscută: mama sa, Smaranda Hangan.
Ce m-a fascinat la acest roman a fost faptul că a fost scris în perioada comunistă, încă o scriitoare remarcabilă, una care poate fi aşezată alături de Anişoara Odeanu sau Cella Serghi sau Mihail Sebastian şi Radu Tudoran. Pentru mine sunt cu adevărat “epoca de aur” întrucât scrierile lor sunt sincere, pline de viaţă şi mai mult chiar, fiecare roman de atunci poate fi recitit în orice perioadă a vieţii, reuşind să te bucure cu adevărat. Şi câte romane se pot bucura de această apreciere?
O altă fascinaţie asupra Artei Conversatiei este faptul că s-a citit relativ uşor în ciuda înşiruirii de amintiri sporadice ale Sânzienei Hangan. Iar modul de a scrie este personal, cald şi ajungi să simţi fiecare întâmplare nefericită prin care s-a călit această fetiţă, ajunsă acum femeie în floarea vârstei. Finalul romanului este unul neaşteptat, dar desigur fericit, fapt ce o să-l descoperiţi şi dumneavoastră dacă vă încumetaţi să citiţi un roman de 520 de pagini. M-am regăsit în această femeie unică de multe ori, am râs şi am plâns cu ea, am savurat fiecare imagine plină de dragoste cu privire la un bărbat, am înţeles fiecare alegere înţeleaptă. Este cu adevărat o femeie extraordinară. Şi mai mult, Ileana Vulpescu a reuşit să creeze un personaj incoruptibil într-o perioadă coruptă, reuşind să vorbească simplu despre o stare de fapt: corupţia.
Arta Conversaţiei este un roman pe care-l recomand cu căldură oricărui cititor dornic de a cunoaşte o lume trecută, o lume a doctorilor care poate fi sau nu cunoscută publicului, o lume întreagă. Este unul dintre acele romane pe care l-am lăsat cu greu din mână şi pe care l-am aşezat cu grijă în bibliotecă până la următoarea întâlnire. Cu ocazia aceasta urez doamnei Ileana Vulpescu un călduros “La mulţi ani!”, chiar dacă ziua acesteia a trecut (21.05.2007). Vă iubim şi vă citim cu drag!
O recenzie de: Cristina Teodorescu

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu